Jerryco

Nebun? Poate că sunt. Nu ştiu. Deşi mi se reproşează destul de des asta. Că vreau să rămân acasă, în România, că nu-mi fructific abilităţile într-un sistem deja bine pus la punct, că îmi tai singur şansa unui viitor strălucit, că sunt naiv să cred că într-o bună zi cuvântul şi faptele mele vor putea să aibă vreo greutate în favoarea vreunei schimbări majore şi tot aşa. La un moment dat,
se adună toate săgeţile aruncate fără cuget. La fel ca şi cum ai pune nişte sâmburi de cireaşă într-un vas mai mare. Azi un sâmbure, mâine trei, până tinde să se adune o grămadă considerabilă. Şi stau şi mă gândesc :

Ce Dumnezeu încerc eu să fac? Pe cine mint că voi avea vreodată puterea de a-mi vedea ţara în rândul statelor civilizate din toate punctele de vedere? Cred că visez prea mult pentru un simplu tânăr de 21 ani, plecat dintr-un sat de munte în mirajul Capitalei. Cu siguranţă ar fi timpul să mă potolesc şi să fiu un om normal. Fără zeci de mii de gânduri, de planuri, de idei, de speranţe şi de zâmbete în suflet.

Şi mă tulbur aşa poate câteva minute sau ore. Uneori chiar poate zile. Însă niciodată săptămâni. Pentru că imediat îmi revine o motivaţie extraordinară în sânge şi în gând:

Dacă nu mă zbat eu pentru îndeplinirea viselor, cine o va face? De ce să acord atâta importanţă părerilor din exterior în loc să dau maximul de resurse, temporale mai ales, pentru clădirea a ceea ce-mi doresc? În fond, viaţa nu se rezumă doar la a creşte, a urma un sistem educaţional, a te căsători şi a face copii, a ieşi la pensie şi a trece spre cele veşnice. Nu nu! Viaţa e un proces mult mai frumos. DE CREAŢIE! Da, de creaţie!

Şi aşa mă îmbărbătez singur şi mă mai ridic o dată. Nu reuşesc să-mi explic prin simple cuvinte sursa acestei energii încurajatoare. Deşi în suflet simt că este Cineva care mă ajută să-mi pregătesc transpunerea în realitate a fiecărui vis pe care îl născocesc cu mintea. Trebuie doar să mă las dansat.

Săptămâna asta cred că am stat cel mai mult să meditez asupra situaţiei actuale a României. În special asupra populaţiei, asupra acestui întreg denumit generic „ SISTEM”, a bunului simţ naţional şi mai ales asupra celora care îşi doresc să vadă România într-o bună zi, simplu: o ţară mai bună. Ce gânduri să încep oare să împărtăşesc cu voi?

În primul rând, aş vrea să definesc acest SISTEM. De majoritatea persoanelor e considerat un obiect necunoscut, care reprezintă ţara, vinovat de toate relele bineînţeles, incapabil, defect, corupt. E ceva şi el acolo şi poartă numele de SISTEM, fiind condus de politicieni. Pe scurt, un rău naţional. Însă iubiţi prieteni, sistemul e format din toţi omuleţii care populează meleagurile astea frumoase. Sistemul începe într-adevăr ca structură,cu oficialii, însă nu se rezumă doar la aceştia. Sistemul e format din fiecare funcţionar public.

Din fiecare meseriaş. Din fiecare specialist şi expert. Din fiecare politician. Din fiecare preot. Din fiecare copil, elev sau student. Din fiecare familie. Cum să ne creăm falsa aşteptare că totul poate fi mai bine, dacă ne-am obişnuit să privim mereu doar spre vârf şi să-l acuzăm STRICT pe acesta pentru degradarea în masă a patriei? Dacă România nu funcţionează, atunci din cauza noastră nu funcţionează. Nu doar din cauza LOR, a celor pe care de cele mai multe ori îi numim „hoţi”, fără să judecăm cu mai multă înţelepciune înainte de a scoate nişte cuvinte grele pe gură. În momentul în care fiecare dintre noi va conştientiza acest adevăr şi şi-l va asuma personal, sunt sigur că vom mai face un pas uriaş spre dezvoltarea în direcţia cea bună.

Săptămâna aceasta am avut deosebita curiozitate de a afla părerile bucureştenilor despre politică, despre actualele partide şi despre alegerile parlamentare din 11 decembrie. Am luat la pas câteva parcuri din oraş şi timp de câteva ore am stat de vorbă cu oameni de toate categoriile. Studenţi, pensionari, adulţi şi tot aşa. Cu ce gust am rămas? Unul extrem de amar. Românul e dezamăgit. Românul a fost minţit destul. Românul nu mai crede o iotă din planurile cu care ies pe sticlă şi la înaintare actualii lideri politici ai ţării. Pe scurt, românului i-a ajuns. Însă credeţi însă că de aici mi se trage acest gust amar? Nici pe departe. Ci din reacţia românului când auzea de implicarea activă în schimbare. Citare:

„ Io, dom’le, sunt sătul! Voi sunteţi tineri, mai aveţi încă timpul de a visa şi spera degeaba. Veţi vedea că oricum veţi rămâne doar cu planurile. Nu mai ies la vot niciodată, e de ajuns. Plecaţi din ţară şi realizaţi-vă. „

Şi acum vin şi mă întreb.

„ Domnule român, de ce susţii sus şi tare că ultima şansă e în generaţia noastră dacă nici bunul simţ de a ne susţine nu îl mai ai? De ce mă împingi cu furca de la spate să dau bir cu fugiţii imediat cum mi se emite cartonul magic după terminarea licenţei? Şi mai ales: DE CE NU VREI SĂ IEŞI LA VOT? Nu-ţi place clasa politică? Creaz-o. „

Sunt sătul de oameni care se prefac mereu că trăiesc. Cărora le place ca după o zi plină de muncă să comenteze cât îi ţin bateriile dar să nu mişte niciun deget că deh, nu sunt proşti să se dedice unui scop naţional. Cu toţii ne pricepem la politică. La educaţie. La sport. La judecat şi spintecat firul în patru. La jignit şi la a sta nepăsători. Că aşa suntem noi: buni la toate! Atunci când vom avea smerenia să ne asumăm fiecare dintre noi mizeria în care ne scăldăm, atunci când vom simţi să contribuim câtuşi de puţin pentru binele aproapelui şi atunci când ne vom gândi în primul rând la soluţii şi nu la probleme, ţara va înflori. Nu dintr-o dată, fiindcă avaria e cam gravă, însă pas cu pas.

Şi zău că nu e greu. Dacă inginerul şi-ar face ca la carte meseria de inginer, doctorul pe cea de doctor, profesorul pe cea de profesor, studentul pe cea de student, mama pe cea de mamă, dulgherul pe cea de dulgher, politicianul pe cea de politician, liderul pe cea de lider şi tot aşa, fiecare va îmbunătăţi semnificativ sectorul său de activitate. Nimeni nu ar mai avea ochi să judece terenul vecinului şi să-şi dea cu părerea. Atunci sistemul s-ar urni şi ar funcţiona! Însă atâta timp, cât pe lângă specializarea noastră de bază ne mai permitem să ne dăm cu părerea şi în alte 10 domenii, să nu ne aşteptăm că vreodată, ne va fi bine!

„Fiecare an este ca un basm ce cuprinde 365 pagini – albe imaculate, care aşteaptă să fie scrise şi umplute cu întâmplări. Zilnic, pe mapamond, se scriu miliarde de poveşti care umplu aceste pagini. Fiecare dintre ele este unică. Una poate fi plină de bucurie, alta plină de tristeţe, alta plină de speranţă. Sau mai ales de rugăciune fierbinte care aşteaptă în orice clipă un răspuns. Ori de recunoştinţă. Asta ador la lume: diversitatea şi unicitatea. Dacă eu am năzuinţele mele, tu le ai pe ale tale! Ceea ce avem însă în comun majoritatea dintre noi este falsa senzaţie de a fi veşnici, falsul gând cum că am mai avea timp. Vă sună cunoscut „O să îi spun săptămâna viitoare” sau „O să încep peste două luni” ori „

De la anul mă voi apuca să-mi îndeplinesc acest vis”. Îmi imaginez cum se amuză Dumnezeu la auzul acestor afirmaţii ale noastre şi mai ales la faptul că noi credem că timpul ne este cuvenit ca un drept legitim. Cum putem fi oare atât de siguri că ziua de mâine ne va fi oferită? Cum putem amâna oare mereu cu atâta uşurinţă? Singul lucru pe care îl ştim cu certitudine este că respirăm acum, în clipa prezentă.

Observ în jurul meu în oraş în fiecare dimineaţă dar mai ales în zilele de luni, oameni posomorâţi. Încărcaţi de grijile de acasă, de situaţia financiară cel mai probabil şi de faptul că trebuie să meargă la acelaşi loc de muncă zilnic şi apoi să repete aceeaşi rutină iar şi iar şi iar. Oameni care nu trăiesc 75-80 ani. Ci oameni care trăiesc un an repetat de 75 sau 80 de ori.

Cu siguranţă fiecare dintre noi ascunde în sufletul său planuri şi idei măreţe pe care şi-ar dori să le vadă transpuse în realitate într-o bună zi. Poate o idee de afaceri, o persoană cu care să înceapă o relaţie, scrierea unei cărţi sau un loc de muncă într-o companie de top. După cum am mai spus, suntem unici iar năzuinţele sunt şi ele nenumărate. Din cauza fricii, alegem să înăbuşim toate aceste gânduri interioare şi să le amânăm. O zi, o săptămână, o lună, câţiva ani şi trist este că marea lor majoritate mor odată cu noi. De ce? Pentru că nu ne găsim curajul de a pune piciorul în prag. Pentru că nu ne găsim curajul de a ne lua la trântă cu fricile care ne ţin încătuşaţi.

„Să ne imaginăm că este dimineaţă. Una dintre cele mai frumoase şi însorite zile pe care am avut ocazia să le trăim. Ne desfăşurăm obişnuitele tabieturi şi ne pregătim să ieşim din casă. Dintr-o dată, se aude soneria. Mergem să deschidem şi rămânem muţi de uimire. Dincolo de prag este chiar Dumnezeu! Acesta ne priveşte cu dragoste şi ne spune:

– Bine te-am găsit, suflet frumos! Nu te aşteptai să îţi apar la uşă. Este ceva neobişnuit. Haide, încuie casa şi vino cu mine!

Acele momente ne taie cu siguranţă răsuflarea. Dumnezeu ne ia de mână şi păşim amândoi pe un drum luminos. Suntem cuprinşi de o încredere ieşită din comun şi Îl urmăm pe Doamne fără şovăială. Dintr-o dată ajungem în faţa unei săli mari, grandioase. Dumnezeu ne spune:

– Fă-ţi curaj să intri! Vei avea parte de o surpriză.

Deschidem uşa şi vedem că ne aflăm în incinta unui cinematograf imens. Dumnezeu intră şi El şi se aşază în ultimul rând. Ne face semn să ne aşezăm lângă. Face apoi semn operatorului de sală să înceapă proiecţia, după care ne spune:

– Minunea mea, acesta este filmul vieţii tale până astăzi. Urmăreşte-l cu atenţie. Ia aminte asupra lucrurilor cărora ai avut curajul să le dai viaţă şi asupra acelora pe care le-ai tot amânat. De ce te-am adus aici? Fiindcă astăzi este ultima ta zi trăită pe Pământ şi doar până la noapte mai ai ocazia să faci ceea ce ai amânat mereu pentru săptămâna viitoare, luna viitoare sau anul viitor. Mereu ai crezut că mai e timp, deşi ţi-am transmis printr-o multitudine de semne să începi să acţionezi.”

Să începem chiar de acum să fim eroi pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. Să fim soluţii pentru toate problemele pe care mintea ni le născoceşte cu o viteză uluitoare. Putem fi cu siguranţă o licărire de speranţă pentru fiecare om pe care îl întâlnim în cale. Putem avea curajul de a ieşi în lume cu propriul vis şi să nu ne lăsăm doborâţi la valurile de critice care vor veni din partea celorlalţi. Să facem primul pas. Să dăm acel telefon pe care îl amânăm de luni bune.

Prieteni dragi, ne permitem să mai pierdem şi ziua de azi?

Dacă şi tu consideri acest articol util, distribuie-l şi prietenilor sau cunoscuţilor tăi. Nu uita de asemenea să te abonezi/ să dai “LIKE” paginii de Facebook pentru a fi la curent cu ultimele articole!

„Neştiind nimic despre vremurile care urmau să-l aştepte, Alexandru şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus cu paşi mărunţi către maestrul său. Îi era ruşine să deschidă acel subiect. Ce va crede oare dascălul despre el? Că nu-şi vede de lucrurile serioase? Că umblă cu mintea hai-hui? Simţea însă că îi sare mintea din piept şi mintea de pe umeri de la atâtea gânduri. În fond, ce ştia tânărul despre iubire? Abia păşea în viaţă. Prefera să audă sfaturile celui care îl învăţa mereu de bine.

– Maestre, te pot deranja câteva minute? întrebase tânărul cu atâta sfială, încât pe chipul bătrânului apăruseră imediat câteva zâmbete.
– Alexandre, Alexandre! Sigur te macină pe tine ceva. Îţi recunosc privirea asta imediat! Haide, vino la mine. Haide să stăm de vorbă! îi răspunse imediat şi se oprise din orice activitate.
– Mă tem să nu te deranjez cu lucruri prosteşti! Nici nu ştiu dacă e important. Mai bine o lăsăm pe altădată! Poate te deranjez …
– Băiete, nu te prosti! Cu siguranţă e ceva extrem de important pentru tine. Nu ai încredere în bătrânul tău? Ce te apasă, minune? Ce îţi necăjeşte sufletul?
– Te pot întreba ceva direct? Fără nicio altă şovăială?
– Cu toată încrederea! Îi răspunse maestrul strângându-i ferm mâna şi oferindu-i în acel moment o oază de siguranţă pentru a se putea destăinui.
– Ce îmi poţi spune matale despre iubire? O fi ea importantă? Îmi atârnă de suflet ca o bilă de plumb. Sunt bulversat cu totul. Ce-o fi iubirea asta?
– Ahaaa … zisese atunci bătrânul oftând parcă până în înaltul cerului. Asta era dragule! Asta te macină pe tine?
– Hmm… da! Cred că am nevoie de ajutorul tău. De experienţa ta. Vorbeşte-mi încontinuu. Tot ce îţi trece prin minte despre iubire. Spune-mi tot. Poate e ceva ce eu nu ştiu … Atâta de tare mă frământă!
În acel moment, maestrul îl sărută părinteşte pe creştet pe tânărul Alexandru şi îi cuprinse amândouă palmele în mâinile sale.
– Dragule, mă bucur că a venit în sfârşit ziua în care să deschizi acest subiect. O făceam eu cândva, dar e mai bine să îţi ofer sfaturi atunci când ai nevoie de ele. Despre iubire zici tu să-ţi povestesc?
– Da, maestre, da!
– Micuţule, probabil acum te frământă vreo întâmplare cu vreun suflet drag ţie. E normal. E vârsta ta. Acum experimentezi. Acum te joci cu jucăriile vieţii. Însă vei vedea că la un moment dat, Dumnezeu îţi va aşeza în inimă o tânără de care nu vei mai vrea să te dezlipeşti niciodată! Ascultă bine la mine! NICIODATĂ! Atunci vei vedea tu ce înseamnă iubirea cu adevărat.
– Da, cu siguranţă ai dreptate. Nu am nicio îndoială. Însă acum de ce doare? Când învăţ, de ce mă doare de parcă mă usucă tot?
– Minunea mea, când ai învăţat să mergi, ai căzut. Când ai învăţat mersul cu bicicleta, ai căzut. Scrisul l-ai învăţat şi pe el făcând greşeli. De ce crezi tu că în cazul iubirii e diferit? Cum înveţi să îi oferi tot ce-i mai bun celei alese, dacă nu greşeşti înainte? De multe ori vei avea impresia ca o anumită domnişoară va fi cea aleasă. Însă deschide bine ochişorii. Calculează şi pune totul în balanţă! Dragostea crezi tu că înseamnă doar acei fluturaşi în stomac din primele zile? Când ai putea face cele mai nebuneşti lucruri doar să fii cu ea? Nu, dragule. NU! Dragostea e căminul în care vă vor locui sufletele. Va trebui întreţinut cu respect, onestitate, loialitate, sinceritate, direcţie comună şi un ego cât mai scăzut din ambele părţi.
– Vorbele tale îmi curg ca mierea în inimă. Însă … De ce trebuie să doară uneori?
– Alexandre, voi vă complicaţi mult de tot. Nu lăsaţi sufletele în naturaleţea lor. Iubirea e simplă. Şi atât de frumoasă. Iubirea e totul. Însă doar atunci când vine din ambele părţi şi fără niciun motiv. Dacă vei căuta să iubeşti o persoană cu un anumit statut social sau cu cine ştie ce calităţi, vei avea de îndurat multe. Îi vei pune condiţii sufletului şi el nu va accepta asta niciodată. Te va ataca dur când nu îi vei da pace să-şi urmeze instinctul. Voi vă prostiţi cu multe : ba cu vârsta, ba cu studiile, ba că nu ştie să facă aia şi altele şi mai câte. Nu mai iubiţi pur, nu mai iubiţi simplu! Şi ascultă-mă tu bine: când vei întâlni un astfel de om, care-ţi va căuta motive, fugi mâncând pământul! Ori te iubeşte aşa cum te iubeşte Dumnezeu, necondiţionat, ori să nu aibă de-a face cu tine! Când eram eu tânăr, iubeam ori cu toată inima ori deloc. Iubita mea m-a aşteptat până am terminat stagiul militar obligatoriu şi ne-am căsătorit imediat. Nu am aşteptat să ne strângem averi, case, terenuri şi mai ştiu eu ce. Mă iubea, o iubeam şi asta ne-a fost de-ajuns. Şi iată-ne şi în ziua de azi amândoi. Vrei să-ţi mai spun ce e dragostea? Atunci când vorbeam cu ea să ne întâlnim, îi ofeream o floare. Roşea de parca avea jăratic în obrazi. Îşi cuprindea braţele după gâtul meu, de parcă n-ar mai fi vrut să-mi dea drumul niciodată. Ei, tocmai acel sentiment parcă mă împingea să răstorn munţii. Acum? Căutaţi să vă demonstraţi pe naiba, unii altora! Ba că aveţi studii, ba că sunteţi super buni în nu ştiu ce domenii, ba că vă duce capul să vorbiţi nu ştiu câte limbi străine şi alte asemenea bazaconii. Şi dacă aţi şti voi ce păcat mare faceţi! Dacă aţi şti câte poveşti frumoase pierdeţi din cauza orgoliilor. Preferaţi să vă bateţi cu pumnul în piept decât să ziceţi un simplu „ Iartă-mă” . Şi pe de o parte, aşa vă trebuie! Altfel nu vă învăţaţi minte. Mai vrei să mai ştii câte ceva despre dragoste? Uite, acum după 50 ani de căsnicie, încă îmi tresaltă inima când intru în ogradă. Ştiu că mă aşteaptă în prag cu un zâmbet, regina sufletului meu. Cea cu care am agonisit de toate, cea cu care am dat naştere de prunci şi i-am crescut. Cea cu care am trecut prin bune şi prin rele. Însă ne-am iubit amândoi şi ne-am respectat. Eu nu suportam să o văd supărată şi ea nu suporta să mă vadă supărat. Ne împăcam amândoi şi adormeam îmbrăţişaţi. Voi? Pe naiba. Preferaţi să vă daţi de ceasul morţii decât să lasaţi prostiile din cap şi orgoliile cât Casa Poporului. Aşa, nu veţi reuşi. Şi lasă-mă să-ţi zic de ce!
– De ce, maestre? Întrebă Alexandru cu nişte ochi mari şi cu sufletul la gură. Bătrânul său îi deschisese ochii atât de bine. Simţea cât fusese de nătâng până atunci.
– Pentru că iubirea este totul. Ceva clădit fără iubire este ceva instabil. Ca un castel de nisip, care dispare la primul val puternic. Şi vorbesc de toate domeniile, minune! Vouă vă trebuie iubire şi compasiune să reuşiţi! Nu mai fiţi nătângi şi credeţi că le ştiţi pe toate! Fiţi dispuşi mereu să învăţaţi! Mai ales din propriile greşeli. Lăsaţi-vă dansaţi de Doamne! E un coregraf atât de bun! Doar lăsaţi-L în sufletele şi în casele voastre!

Îmi aduc aminte de luna septembrie 2015. În fiecare zi petrecută pe teritoriul Franţei, mă gândeam la România. Inima şi mintea îmi pompau gânduri despre meleagurile natale, despre prietenii şi tinerii de valoare lăsaţi acasă, despre bogăţia şi iubirea lăsată de Dumnezeu pentru al nost’ popor. Mă entuziasmam rapid şi începeam să visez cu ochii deschişi că într-o bună zi voi ajunge să cunosc tineri care să aibă acelaşi foc arzător în inimă de a face ceva pentru ţara asta. Îmi imaginam cum stăteam cu ei în jurul unei mese şi ne exprimam dragostea faţă de patrie şi ideile pe care le avea fiecare dintre noi pentru a ajuta la evoluţie. Apoi, brusc, deschideam ochii. Rămânea un simplu vis. Însă aveam credinţa că acea clipă avea să sosească. S

imţeam în străfundul inimii că totul va deveni realitate. Şi adormeam liniştit şi împăcat. Timpul avea să treacă nestingherit şi acel tineret la care visam cu toată fiinţa mea, aveam să-l cunosc într-un cadru feeric, binecuvântat de Dumnezeu: la Valea Plopului, în judeţul Prahova. O localitate cu o încărcătură spirituală uriaşă pentru un număr mare de persoane, atât din România cât şi de peste hotare.

În luna iunie a acestui an, aveam să aflu despre tabăra de voluntariat organizată aici. Aveam să ajutăm la lucrările pe care părintele Nicolae Tănase le desfăşoară în folosul copiilor şi persoanelor pe care asociaţia ProVita îi are în grijă. Fără nicio şovaială şi niciun alt plan prestabilit pentru vara ce avea să urmeze, m-am înscris imediat. Fiind cuprins de o nostalgie de nedescris în cuvinte, am început să dau mesaje în stânga şi în dreapta şi altor prieteni. Într-un final, am plecat cinci spre locul nostru de suflet, aşa cum îl vom considera după această tabără de vis. Nu mă pot abţine să nu public aici, în miezul articolului, o poză de pe drum, care acum mi se pare de un amuzament fantastic. Parcă eram un popor migrator, cu o mulţime de bagaje, neştiind cum să ne mai combinăm pentru a le putea căra cât mai uşor. După multe pauze şi strategii pentru uşurarea muncii de hamal, ne-am văzut ajunşi acolo unde scria în mail-ul trimis de organizatori: la Valea Plopului.

Ne uitam cu toţii în stânga şi-n dreapta, necunoscând pe nimeni, neştiind locul şi mai ales activităţile la care urma să fim trimişi. Ne-a ieşit în întâmpinare o tânără suceveancă, care-şi ştia rolul de organizator foarte bine. Mi-aduc aminte şi acum cu exactitate primele vorbe:

„ Salutare. Sunt Maria şi unii îmi mai zic că sunt fascistă. Semnăm contractele de voluntariat şi apoi mergem să vă arăt camerele. Dacă vă e foame, rămâneţi să mâncaţi, dacă nu, ne apucăm de treabă” . Mintea mea poznaşă mi-a adus aminte în acel moment de un citat din Creangă : „ Cu fimeia umbli cu grijî, cu moldovianca umbli cu fricî”. Haha. Avea să fie însă mult mai blajină decât se preconiza iniţial.

Începeau să treacă orele şi aveau să sosească din ce în ce mai mulţi voluntari. Eram cu toţii timizi şi nu cutezam să zicem prea multe. Începeam să ne cunoaştem, să aflăm care de pe unde venim, ce studiem şi cam atât. Ceea ce avea să urmeze zilele următoare, a fost pentru mine personal, o filă de poveste, o experienţă care trebuie trăită neapărat de fiecare tânăr creştin-ortodox. Un dar trimis de Cel de Sus pentru a-mi îmbărbăta inima şi a-mi spune indirect:

„ Aici să rămâi să lupţi până la ultima gură de aer. În pământurile în care ţi-am îngăduit să te naşti, alături de oamenii frumoşi care-ţi vor ieşi în cale toată viaţa”.

Ca un scurt rezumat, ce-am făcut împreună la Valea Plopului? Ne-am rugat încă de la primele ore ale dimineţii. Am lucrat şi am învăţat diverse activităţi gospodăreşti: sudură, fân, tăiat cu flexul, tăierea lemnului, gătitul, sortarea unei mari cantităţi de haine pe categorii, pregătirea cofrajului pentru turnarea betonului, turnarea propriu-zisă a betonului, adunarea lemnelor din pădure, pregătirea focurilor de tabără, a mâncării la cazan, etc. Am mâncat împreună. Am avut grijă unul de altul, cu o dragoste faţă de aproape, neîntâlnită de mine pe niciunde altundeva. Ceva de poveste. Ne-am rugat seara împreună după terminarea activităţilor, la lumina lumânării, în Sfânta Biserică. Apoi stăteam până târziu în noapte, la focul de tabără. A fost o comunitate mixtă, cu oameni de diverse vârste, proveniţi din diverse medii de activitate, uniţi la Valea Plopului pentru un singur scop. Ne-am gospodărit acolo cum am ştiut mai bine, am chicotit toată ziua, împletind socializarea cu munca.
Acolo eram angrenat toată ziua în activităţi şi poate n-am pus preţ aşa de mare pe această experienţă în timpul desfăşurării ei. Însă acum, după terminarea acesteia şi tragerea unor concluzii în minte şi suflet, mi-ar veni să strig în gura mare, să mă poată auzi cât mai mulţi tineri: MĂCAR O DATĂ ÎN VIAŢĂ, FII VOLUNTAR LA VALEA PLOPULUI!

Cu ce rămâi după o astfel de tabără? Cu sentimentul că ai donat cea mai de preţ resursă, timpul , şi ai participat activ la îmbunătăţirea vieţii unor suflete atât de vii şi colorate, cărora soarta nu le-a zâmbit din prima. Cu prietenii care se vor lega dincolo de suprafaţă. Prietenii care se vor suda în suflete pentru mulţi ani. Cu amintiri de povestit cu siguranţă copiilor şi nepoţilor. Cu sentimentul de apartenenţă la o Românie binecuvântată, pură şi frumoasă, în care îţi doreşti din toţi rărunchii să îţi crească şi generaţiile următoare. Cu părinţi duhovnici, atât de calmi şi blajini, care au stat la dispoziţia noastră, a tinerilor, pentru a ne putea răspunde apăsărilor care ne macină în momentele astea frumoase, când păşim uşor în viaţă. Iar frumuseţea cea mare este că unii voluntari ajung să rămână după tabără, cu suflete apropiate de ale lor. Unii dintre voluntarii ediţiilor mai vechi au ajuns să formeze şi familii frumoase, binecuvântate cu siguranţă de Cel de Sus. Adevărate modele de viaţă pentru tinerii care vin din urmă şi sunt în căutarea unor răspunsuri la marile întrebări ale vieţii.Cum aş denumi experienţa aceasta în câteva cuvinte? Dumnezeu.Comuniune. Dragoste. Ajutor. Socializare. Distracţie. Muncă. Amintiri. Valori. Tradiţii. Suflet.
Aş dori să le mulţumesc pe această cale tuturor persoanelor implicate în organizarea şi buna desfăşurare a acestei tabere. Organizatorilor, care de luni bune îşi dedică din timp pentru pregătire, înscrieri, strângere de fonduri, cumpărături, informare şi promovare. Părinţilor duhovnici( Nicolae Tănase, Mihai, Marian şi Nicolae), care ne-au fost alături de două ori pe zi pentru oficiarea Sfintelor Slujbe la bisericuţa din tabără şi alături sufleteşte, în orice moment am avut nevoie. Prietenilor ( Eugen, Carmen, Rebeca şi Ana) care au răspuns pozitiv la invitaţia de a merge împreună şi a da o mână de ajutor acestei frumoase misiuni pe care o poartă părintele Tănase de ani buni. Tuturor voluntarilor şi fraţilor de suflet care au înţeles că ridicarea României poate avea loc doar prin noi. De la bază. Unindu-ne şi dăruindu-ne împreună unui singur scop.

Şi în mod special, unei persoane deosebite, care a avut grijă să plec din tabără cu următorul citat întipărit în suflet:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binecuvântare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.

Aşa că, tineri frumoşi, vă doresc din tot sufletul : FIŢI MĂCAR O DATĂ ÎN VIAŢĂ VOLUNTARI LA VALEA PLOPULUI!

„Mergând spre facultate acum câteva zile, mi-a tresărit în minte conceptul de „VALOARE”. Ce înseamnă oare să ai valoare? Ce înseamnă oare ca un lucru să fie de valoare? Să se refere doar la aspectul său material? Luând în calcul toată rafala de întrebări care a pornit atunci în mintea mea, mi-am răspuns rând pe rând la câte una dându-mi seama într-un final de grandoarea acestui concept.

VALOARE = calitate umană, principii alese

Mi s-a transmis mereu „ Fabian, să stai cât poţi de mult în preajma oamenilor de valoare!”. Înţelegeam eu ceva, dar nu pe deplin. Mai târziu am realizat că a avea valoare este egal cu a avea principii alese, cu a avea calitate umană. A reuşi să inspiri pe ceilalţi în ziua de astăzi prin modul tău de a fi şi prin modul de a lăsa în urma ta cât mai multă bucurie şi frumuseţe înseamnă într-adevăr ceva! Vorba noastră românească: „Lucru mare-i omenia!”.

Cum se dobândeşte valoarea? Cu siguranţă nu este o reţetă ascunsă la care au acces doar cei privilegiaţi. Aceasta se dobândeşte prin:

ASOCIEREA PROPRIEI PERSOANE CU EVENIMENTE, LOCURI, FAPTE ŞI PERSOANE DE CALITATE

Ce înseamnă asta? Că ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a lua decizii care ne vizează propria persoană. Să ne întrebăm: „ Ceea ce urmează să fac este în concordanţă cu principiile şi valorile mele?”. Pe scurt, dragi tineri, să nu ne aşteptăm la a fi percepuţi ca fiind oameni de valoare dacă la prima petrecere la care participăm suntem culeşi de sub masă de către ceilalţi, începem cu live-uri penibile pe Facebook sau altele asemenea. Să fim atenţi la impresiile pe care dorim să le lăsăm asupra noastră şi să acţionăm în acest sens.

APLECAREA PROPRIEI PERSOANE CU SUFLETUL SPRE NECAZUL CUIVA

Se întâmplă adeseori ca fiecare dintre noi să trecem prin situaţii mai dificile. În clipele respective, oricât de puternici am fi, avem nevoie de cineva de încredere care să ne fie punct de sprijin. Care să ne asculte şi să ne povăţuiască, fără să ne judece şi să apese şi mai mult asupra greutăţii deja existente în suflet. Însă noi la rândul nostru suntem puncte de sprijin pentru cei aflaţi în dificultate? Ştim să acordăm timp celorlalţi din suflet? Uneori chiar şi o simplă vorbă caldă ne poate face veşnici şi de valoare în inima cuiva.

FIIND NATURALI, FĂRĂ A PURTA MĂŞTI.

Naturaleţea este una dintre calităţile atât de absente ale societăţii contemporane. Parcă suntem tot mai angrenaţi într-o cursă în care trebuie să demonstrăm câte ceva; ba să părem cool pentru a fi acceptaţi într-un grup, ba să avem un anumit standard pentru a nu fi judecaţi de ceilalţi ori să acceptăm mereu compromisuri din teama de a nu răni. Ţin să readuc aminte aici că fiecare dintre noi îşi trăieşti propriul curs al vieţii, că fiecare are propria poveste şi că suntem lăsaţi pe Pământ pentru a ne crea destinul şi a experimenta bucuria şi abundenţa în toate formele ei. Nu suntem datori nimănui cu nimic şi în niciun caz nu avem nimic de demonstrat. Să avem tăria de a ne expune aşa cum suntem, în toată splendoarea şi naturaleţea noastră. Dumnezeu ne iubeşte!

FIIND SELECTIVI

Datorită secolului vitezei, oportunităţile care apar zilnic în calea fiecăruia dintre noi sunt nenumărate. Ne apucăm însă să le încercăm pe toate? Cu siguranţă nu. Fiind selectivi şi alegând doar ceea ce ne poate duce mai aproape de îndeplinirea propriilor obiective, vom fi percepuţi cu siguranţă ca nişte oameni de valoare care ştiu ce vor de la viaţă. Şi este un mare plus şi pentru creşterea încrederii de sine.

DĂRUIND

Oamenii de valoare ştiu că dacă au ajuns să bifeze în viaţă un anumit statut social, asta se datorează în mare parte muncii lor dar mai ales faptului că Dumnezeu le-a dăruit şansele şi mediile propice de dezvoltare şi relaţionare. Ce fac aceşti oameni la rândul lor? Dăruiesc din suflet. Timp, cunoştinţe, bani şi înţelepciune. Valoarea unor astfel de oameni mari, dar smeriţi, este nepreţuită.

RESPECTAREA ŢĂRII!

Aici o să ating un punct sensibil, dar extrem de important. Puteam foarte bine să spun „ Iubeşte-ţi ţara!”. Însă am preferat să transmit măcar ideea de respect. Sunt deja cunoscute cazurile în care lumea se plânge de România, că e o ţară vai de steaua ei, fără viitor, cu un prezent incert care nu oferă prea multe şanse de dezvoltare tinerilor şi celor care aleg să-şi clădească viaţă aici. Nivelul la care se află acest stat în prezent se datorează contribuţiei fiecăruia dintre noi, nu doar a „sistemului”, aşa cum mulţi preferă să afirme. Fiecare dintre noi a acceptat clasa politică ani în şir, fără să-şi strige durerea. Luăm iniţiative extrem de rar şi aşteptăm totul din partea autorităţilor.

Iar aceste fapte, pentru secolul în care trăim nu mai funcţionează aproape deloc. Ne pun extrem de multe frâne. Unii dintre noi alegem să plecăm în străinătate. Fiecare are dreptul de a alege ceea ce doreşte să facă cu propria viaţă. În schimb, fiecare dintre noi are obligaţia de a-şi respecta ţara în care a crescut, în care a învăţat să vorbească şi ţara care l-a hrănit până în punctul în care a decis să plece. Arătăm că suntem oameni de valoare în momentul în care suntem recunoscători şi nu denigrăm cu toate armele pe care le avem la dispoziţie!

Se apropie sarbatorile de iarna si astfel imi dau seama cat de repede a trecut anul, parca cumva s-a sustras strengareste de la bataile ritmate ale ceasului, sarind peste minute si ore ce faceau trecerea intre anotimpuri, in asa fel incat ne-am intors la sezonul hibernal, fara sa ne dam seama ca am plecat.

Se intampla lucruri ingrozitoare in lumea larga si cu toate astea incercam sa ramanem fideli sarbatorilor ce bat la usa. Inca putem si vrem sa-l ajutam pe Mosu’ cel bun sa-si duca misiunea la capat – aceea de a lasa un cadou cat de mic pe pragul fiecaruia. Si toate astea pentru un zambet de Craciun!

In fiecare an imi pun intrebarea cum as putea sa-i surprind pe cei dragi, daruindu-le ceva cu totul inedit. Ma uit pe brosuri de sezon, strabat magazinele intesate de marfa, ma uit la reclamele on-line platite, dar parca tot nu gasesc acel ceva pe care sa-l pot gandi pentru cei apropiati. E prea multa “serie”: te plimbi in trei magazine de jucarii si gasesti aceleasi produse, te muti la haine, insa acelasi hanorac il regasesti in nu stiu cate vitrine, la cosmetice ce sa mai spun!

Din pacate se ajunge greu la cei la care ma gandesc, cei care ma fac sa adopt intelesuri si sa le atribui unor obiecte la care nu as fi visat niciodata. Obiecte pe care le simt cu sufletul, pipaindu-le, intelegandu-le imperfectiunea urmandu-le liniile tremurande ale mainii care le-a facut. Maini de artizani, caci mie asa imi place sa le spun! Sunt mesteri in felul lor, caci nici un produs nu seamana cu celalalt: il fac pe primul, dupa care pe acesta il descompun sau recompun in multe altele, de te intrebi cum poate cineva sa faca risipa de atata inspiratie si indemanare.

Este ceea ce cu totii stim ca se gaseste sub eticheta de “handmade”, de la decoratiuni, bijuterii pana la obiecte de vestimentatie, mobila, ceramica. Adica ceva unic, irepetabil, facut de un om, intr-o clipa de gratie. Unii dintre acesti artizani sunt lipsiti de acel simt comercial care adauga actului artistic si un beneficiu pecuniar. Ei doar creaza dintr-o sete acuta de exprimare a unor ganduri, sentimente, credinte. In cazul lor, ziua se incheie cand mainile trudite de incercari – esuari si reusite, se destind de parca ar vrea sa mai agate cateva minute, ratacite pe finalul orei. De cele mai multe ori reusesc sa vanda doar cateva dintre aceste produse, insa nu le fac pentru asta, ci pentru nelinistea ce ii macina in interior si nevoia de a o vedea materializata. Iar eu ii pretuiesc si ii respect pentru talentul, munca lor si indarjirea de a se pune in slujba frumosului.

Cand gasesc astfel de cadouri, ma extaziez precum un copil in fata unei jucarii mult dorite. Stiu ca vor dainui daca nu ca materie, cu siguranta ca amintire. Si e atat de de greu in timpurile noastre sa faci cadouri-amintiri!

Îmi imaginez viaţa precum un carusel de « Montagne Russe » datorită faptului că uneori avem momente în care urcăm pante cu greu, dar într-un final ajungem în vârf. Apoi când credem c-am reuşit, coborâm înapoi la vale cu o viteză năucitoare de care nu ne dăm nici noi seama, pe tot felul de cărări şerpuite şi întortocheate. Cam aceasta e realitatea, deşi de multe ori am vrea s-o creionăm altfel. Ceea ce vreau să subliniez prin această idee nu este faptul că viaţa este grea, ci modul în care reacţionăm şi cum ne pregătim pentru aceste etape este vital.

Făcându-mi mai devreme un mic rezumat asupra gândurilor din cursul zilei de astăzi, mi-a tresărit dintr-o dată în şirul de idei bunicul. Un om simplu, drăgăstos, care avea drag de ţară şi de neam. Un vârstnic cu o inteligenţă emoţională covârşitoare. Ştia să te ia când te simţea că nu erai într-o stare tocmai bună, ştia să toarne puţin balsam peste rană şi să te ia de mână să te plimbe, arătându-ţi că viaţa nu se opreşte niciodată în jurul unui eveniment, ci viaţa este un proces continuu de creare şi descoperire a sinelui.

Mi-a zis el odată, într-una dintre confesiunile noastre de acasă, aşa : « Să ţii cont în viaţă de sfaturi, să asculţi şi să destupi bine urechile. Să te sfătuieşti întotdeauna cu cine trebuie, nu cu cine crezi tu ». Simţeam că doreşte să-mi transmită ceva important, însă despre adevărata însemnătate a vorbelor îmi dau seama acum. Ce avea să-mi spună totuşi ? Să întreb brutarul despre pâine, doctorul despre sănătate, preotul despre credinţă şi spiritualitate, bancherul despre bani, ciobanul despre oi, bucătarul despre mâncare. Şi niciodată bancherul despre mâncare, doctorul despre pâine sau brutarul despre sănătate.

Fiecare dintre noi are menirea sa în viaţă, drumul pe care şi-l construieşte. Avem nevoie de îndrumare astfel încât să reuşim să ieşim la liman, să vedem luminiţa de la capătul tunelului. Este de o importanţă vitală să avem maturitatea necesară de a cere sfaturi, de a urma modele şi de a nu crede că le ştim pe toate. Trebuie însă să ne consultăm în funcţie de necesităţile noastre, cu oameni care au expertiză şi rezultate în ariile respective. Punctez foarte bine acest aspect căci în general, noi românii, suntem buni la toate : medicină, sport, construcţii, politică, credinţă, investiţii şi aşa mai departe. Numa’ de propriile ogrăzi, de propriile gânduri şi vieţi nu ne ocupăm îndeosebi.

Să nu judecăm deci pe ceilalţi şi să ne căutăm pentru propriile parcursuri oameni înţelepţi şi dispuşi să ne ajute cu un sfat sau o vorbă bună la nevoie. În încheiere, vă las cu un gând transmis de către unul din bunii mei prieteni : « Urmează sfaturi, preia modele, dar nu-ţi fie frică să-ţi trăieşti propria poveste ».

„Odată, doi zidari făceau un zid. Când era gata să aşeze o cărămidă, unul din ei observă că-i mai groasă într-o parte ca-n cealaltă. Tovarăşul lui, Petre, îl sfătui prieteneşte s-o zvârle şi să pună alta în locul ei.

Dacă nu faci aşa, Ioane, lucrul are să-ţi iasă rău.

“Ei aşi!”, îi răspunse Ioan, ” cum are să-mi strice zidul un lucru aşa de nimic, care aproape nici nu se observă. Tu, Petre, prea o iei în serios cu toate!”.

Şi Ion îşi văzu înainte de lucru zidind cărămidă peste cărămidă până seara, când amândoi îşi lăsară lucru şi plecară acasă.

A doua zi, când veniră iarăşi la lucru, ce le-a fost dat să vadă ! Din pricina acelei cărămizi rele, zidul n-a mai mers drept şi cu cât se înălţa, cu atât se înclina mai mult, aşa că peste noapte s-a prăbuşit şi Ion a trebuit să înceapă zidul din nou.

Tot aşa este şi cu orice neadevăr în inimile noastre. Minciuna, care la început e aşa de mică, creşte şi iar creşte, până ce în sfârşit aduce peste noi ruşine şi ocară.

De aceea, spune şi cuvântul lui Dumnezeu: Lepădaţi minciuna şi grăiţi adevărul. Câştigă-ţi adevărul şi nu-l vinde! ( pr. Const. Trifănescu)

sursa: O mie de pilde pentru viaţa creştină – dr. Grigore Gh. Comşa, episcopul Aradului – 1929.

Parcă-mi aduc aminte şi acum. Terminasem clasa a XI-a şi am mers într-o goană spre gară. Abia aşteptam să plec spre casă ca să mă pot bucura pentru încă trei luni de aerul proaspăt de munte, de sfaturile înţelepte ale bunicilor, de dragostea mamei, de prietenii din copilărie şi de mult mult timp liber.

Timpul avea să treacă mai repede decât mă aşteptam. Într-o după amiază se prezintă mama în cameră la mine. Era hotărâtă. M-a întrebat apăsat: “Până se termină vacanţa, vreau să ştiu ce ai de gând pentru mai departe. La anul ai bacalaureatul şi mai apoi …?”. Acele clipe m-au curentat parcă. Ştiam că trebuie să încep să-mi fac ordine în gânduri, însă parcă nu trăgeam să mă grăbesc. Pe moment, îmi reveniseră în minte vechile gânduri despre mediul militar. Îmi şopteam singur parcă: “N-a fost să fie cu liceul, dar cum ar fi să încerc pentru una dintre Academiile Militare?”. Am avut întotdeauna un respect deosebit pentru uniformă şi disciplină. Mai apoi, la acea vreme mă încânta foarte mult ideea de stabilitate.

Eram pe premiza: “Mă lupt să intru iar mai apoi îmi asigură sistemul toate cele, nu trebuie să mă mai chinui”. Făcusem rapid planul şi am luptat până în ultima secundă să-l văd realizat. Totul mergea ca pe roate şi mai aveam doar un singur pas pentru a mă vedea admis … însă în cele din urmă m-am trezit admis la Politehnică. Mi se pregăteau de Sus mult mai importante în viaţă, deşi atunci nu aveam să pricep şi eram destul de mâhnit pe mine pentru că nu fusesem în stare să ating un ţel. Muncisem mult. Jumătate de an cu toate pânzele sus atât pentru antrenamente fizice, cât şi intelectuale. Însă uneori trebuie să acceptăm că o uşă închisă, reprezintă porţi deschise spre alte oportunităţi. Iată că au trecut deja aproape trei ani şi în seara asta venind spre casă, m-am gândit aproape tot drumul: “Înafară de clasicele cursuri şi laboratoare de la facultate, cu ce am rămas după aceşti trei ani de după terminarea liceului?”. Răspunsul introspecţiei îl puteţi citi în rândurile de mai jos.

Cum să gândesc şi nu ce să gândesc. Actualul sistem de învăţământ tinde să mă modeleze ce să gândesc. Mi se aduc mereu la cunoştinţă cantităţi impresionante de informaţii: teoreme, principii, reguli, definiţii şi teorii. Am ajuns însă la concluzia că este mult mai important cum să gândeşti, să ştii cum să te poziţionezi în faţa unor situaţii spontane, uneori limită, să ştii să fii creative în luarea deciziilor şi mai ales să extragi maximul din mintea ta. Întotdeauna. Să te întrebi: “Cum pot să devin astăzi mai bun decât ieri?”. Să fii astfel într-o permanentă comparaţie cu tine însuţi şi nu cu alţii, aşa cum tindem adesea să facem.

Unele persoane vin ca să rămână, iar altele ca să plece. Fiecare zi vine la pachet cu oportunitatea de a întâlni oameni noi. Pur şi simplu pe stradă, la facultate, pe Internet sau în cercul de prieteni. Dacă unii tind să ne rămână la stadiul de cunoştinţe, cu alţii cu care simţim că rezonăm putem crea legături mai strânse adeseori. Ce trebuie să avem însă în minte întotdeauna? Faptul că unii oameni pot fi doar simpli mesageri, trecând prin vieţile noastre doar pentru a ne învăţa o lecţie continuându-şi mai apoi propriile misiuni. Să nu rămânem niciodată cu regrete însă. Să preluăm lecţiile de bun augur creşterii personale şi să ne îndreptăm atenţia şi sentimentele spre aceia care îşi doresc să rămână în acelaşi tren cu noi pe termen lung, pentru a putea călători prin viaţă împreună!
Urmarea instinctelor sufleteşti este cel mai bun lucru pe care îl putem face. Cam asta am învăţat din orice acţiune întreprinsă în ultimii ani. Avem în obicei de multe ori atunci când luăm decizii să ne gândim prima data la beneficii, la aspecte financiare, la anumite pretenţii pe care le emanăm şi abia apoi aplecăm urechea şi spre vocea inimii, care de fiecare dată ar putea veni cu soluţia cea mai bună pentru noi. Să nu cădem acum nici în cealaltă extremă de-a fi mult prea emoţionali şi foarte puţin raţionali. Trebuie găsită o balanţă potrivită pentru fiecare. Este foarte util să ne găsim curajul de a trece la acţiune chiar dacă uneori este înspăimântător şi să ne urmăm rând pe rând visurile. Fie că este vorba despre proiecte profesionale, călătorii sau relaţii.

Una dintre cele mai importante decizii este alegerea unui mentor. Dat fiind faptul că suntem tineri, visători, fără experienţă în ale vieţii, alegerea unuia sau a mai multor mentori care să ne ghideze paşii este esenţială. Fie că este vorba despre un om apropiat pe care îl respectăm sau vreun antreprenor celebru, este bine să avem modele lângă noi pentru a ne susţine pentru un început bun şi cât mai lipsit de erori în viaţă. Asta nu înseamnă să ne fie teamă să mai greşim. Ci să ştim cum să ne ridicăm şi să nu mai repetăm a doua oară. Cel mai bun sfat cu privire la acest aspect l-am primit vara trecută şi sună cam aşa: “ Ascultă sfaturi, urmează modele, dar nu-ţi fie frică să-ţi trăieşti propria poveste!”.

Când se întâmplă să cad, să mă ridic cu fruntea sus şi mai motivat! Aşa am început să gândesc după experimentarea unor eşecuri atât personale, cât şi profesionale. Deşi la început tindeam să-mi induc în minte: “Nu voi reuşi, am eşuat, ce rost are să mai încerc”, tocmai datorită mentorilor pe care i-am menţionat mai sus, am reuşit să-mi găsesc propriile forţe cu care să mă ridic şi să-mi cladesc mai apoi un sistem propriu de valori şi credinţe care să mă ajute la orice “cutremur”.

Fără credinţă, nu poţi face nimic. Am reuşit să îmi dau seama de acest fapt tocmai pe parcursul acestor ani în care am avut parte de multiple experienţe. Ajunsesem la un moment dat în punctul în care să-mi pun întrebări legate de existenţă, despre găsirea unui scop, despre cine rânduieşte toate astea. Rând pe rând, am reuşit să-mi răspund la câteva zeci de întrebări şi să-mi creez această concluzie: fără credinţă, nu poţi face nimic. Şi am observat mai apoi acest crez la mulţi oameni de succes contemporani şi din istorie.
Performanţa chiar este accesibilă oricui. Aceasta presupune acţiuni mici, repetate în fiecare zi. Cu toţii gândeam sau gândim: “Ce norocos trebuie să fie X sau Y” sau “Eu nu voi ajunge la fel niciodată”. Mi-am dat seama însă că indiferent de domeniul spre care alegem să ne îndreptăm fiecare, performanţa ne este accesibilă mai ales în acest secol 21, tuturor. Prin disciplină. Auto-formare. Creştere personală.

Sper că măcar unul dintre lucrurile împărtăşite cu voi să vă fie de folos! Mult succes în toate!